Am crezut mult timp că a trăi înseamnă să reziști. Să nu cazi. Să nu deranjezi. Să nu ceri prea mult. Să rămâi în picioare, indiferent cât de mult te doare.

Nu m-a învățat nimeni ce înseamnă să trăiești. M-au învățat în schimb, cum să mă adaptez. Cum să simt dinainte ce urmează. Cum să citesc oamenii dintr-o privire și să-mi micșorez nevoile ca să nu devin o povară. Asta nu se vede din afară. Din afară pari puternic. Funcțional. „Te descurci”.

Dar în interior, e mereu alertă.

Ani la rând am trăit într-un fel de așteptare continuă. Nu știam exact ce aștept, dar corpul meu știa: următorul moment în care va trebui să fiu tare. Următoarea dezamăgire. Următoarea pierdere mică pe care trebuia s-o accept indiferent de cum se simțea sufletul meu.

Poate și tu trăiești așa. Poate ai zile în care totul e „în regulă”, dar nimic nu e viu. Poate oboseala ta nu se rezolvă cu somn.

La 24-25 de ani eram deja epuizată, deși nu făcusem „nimic extraordinar”. Doar supraviețuisem. Fără pauză. Fără plasă de siguranță emoțională. Fără spațiu în care să cad și să fiu prinsă.

Abia mai târziu am înțeles: supraviețuirea nu este o etapă scurtă pentru unii oameni. Devine un mod de viață. Devine personalitate. Devine felul în care iubești, muncești, alegi, renunți.

Supraviețuirea te învață: să te mulțumești cu puțin, să confunzi intensitatea cu iubirea, să rămâi acolo unde nu e bine, doar pentru că ne este familiar.

Te învață să alegi ce e sigur, nu ce te face fericit. Te învață să spui „e ok” când nu e. Te învață să trăiești cu jumătate de inimă, ca să nu riști să se frângă toată.

La 27 de ani a venit momentul acela incomod. Nu o revelație spectaculoasă, nu un „aha” din filme. Ci o oboseală care nu mai putea fi ignorată. O tristețe fără nume. O întrebare care revenea obsesiv: Chiar asta e tot?

Atunci am început să văd legătura dintre copilul care a învățat să se descurce singur și adultul care încă nu știe să se oprească din luptă. Atunci am realizat că multe decizii importante din viața mea nu au fost luate din libertate, ci din frică. Frica de a fi singură. Frica de a nu fi aleasă. Frica de a nu pierde puținul pe care îl aveam.

Poate și tu ai ales oameni nu pentru că erau potriviți, ci pentru că erau disponibili. Poate ai rămas prea mult în locuri care te micșorau , doar pentru că te simțeai „acasă” în disconfort. Poate liniștea te sperie și acum, pentru că nu știi ce să faci fără haos.

Adevărul greu de acceptat este acesta: supraviețuirea te-a salvat, dar nu te poate duce mai departe.

Trăitul începe exact acolo unde mecanismele tale vechi nu mai funcționează. Când nu mai poți fugi. Când nu mai poți justifica.

Pentru mine , trecerea de la supraviețuire la trăit nu a fost o decizie curajoasă, ci o renunțare. Am renunțat încet, la ideea că trebuie să merit odihna. Că trebuie să sufăr ca să fiu valoroasă. Că iubirea vine doar dacă mă adaptez suficient.

Am început să-mi pun întrebări care dor: Dacă nu ar trebui să mă apăr, cine aș fi? Dacă nu mi-ar fi frică să pierd, ce aș alege? Dacă nu ar trebui să demonstrez nimic, cum ar arăta viața mea? Și poate cea mai grea: Pot să fiu bine fără să simt vină pentru asta?

Trăitul nu arată așa cum ni l-au vândut. Nu e mereu fericire, nu e mereu pace. Trăitul e când nu te mai abandonezi pe tine ca să rămână alții. Când îți permiți să simți tot, nu doar ce e convenabil. Când începi să alegi ce e adevărat, chiar dacă nu e ușor.

Dacă citești asta și simți un nod în gât, vreau să știi ceva: Nu ești slab. Nu ești defect. Ești obosit de supraviețuire.

Și nu, nu e prea târziu. Nici la aproape 30. Nici după decizii pe care le-ai regreta azi. Nici după ani în care ai mers pe pilot automat. Viața nu începe când repari tot. Viața începe când încetezi să te pedepsești pentru cine ai fost când nu știai mai mult.

Eu încă învăț să trăiesc. Încă mai am momente în care corpul meu intră în alertă fără motiv. Încă mai am zile în care vechile reflexe vor să preia controlul. Dar acum știu ceva ce înainte nu știam : pot să mă opresc. Pot să respir. Pot să rămân. Pot să îmi spun: acum e diferit.

Poate articolul acesta nu e un răspuns pentru tine. Poate e doar o pauză. Un loc unde să stai puțin cu tine. Un semn că nu ești singur pe drumul ăsta. Și poate încet, fără presiune , fără promisiuni mari, vei face și tu trecerea. De la supraviețuire la trăit.