De ce acest titlu?

Titlul poate părea banal, dar pentru mine reflectă o concluzie esențială la care am ajuns într-un moment important al vieții mele. Sunt sigură că mulți tineri se vor regăsi în rândurile ce urmează.

Cine sunt eu?

Am 30 de ani și sunt cel mai mic copil dintr-o familie numeroasă, cinci frați și doi părinți. Când spun asta, mulți cred că am fost răsfățata familiei, că am primit multă iubire și atenție. Deși aceste gânduri sunt frumoase, ele mă răneau, pentru că ceea ce am primit cu adevărat a fost diferit.

Copilul neglijat și supraviețuirea

Copilul care învață să se descurce singur devine adultul care uită să trăiască pentru sine. Crescând, înveți să te adaptezi, să supraviețuiești și să umpli golurile lăsate de cei care ar fi trebuit să-ți ofere siguranță. Înveți să nu ceri prea mult, să nu deranjezi și să te faci mic.

Fără să-ți dai seama, intri într-un „survival mode”- un mecanism care te ține în alertă și te protejează, dar care blochează drumul spre viața pe care ți-o dorești cu adevărat. Când supraviețuirea devine singurul scop, ideea de a trăi cu adevărat pare un lux imposibil.

Criticul din interior

Ajungi adult și cel mai aspru critic devii chiar tu. Îți analizezi fiecare pas, minimalizezi realizările și pui la îndoiala propria valoare. Ești mereu în competiție cu lipsurile trecutului și nu știi cum să îți permiți să crești și să îți recunoști potențialul.

Când se schimbă ceva?

Schimbarea începe când conștientizăm prezența acestui „virus emoțional”, așa cum îmi place mie să îl numesc. Când învățăm să ne observăm și să intervenim în momentele în care anumite situații ne îmbolnăvesc, începem să ne vindecăm. Nu mai lăsăm rănile vechi să ne dicteze prezentul, ci căutăm mijloace să mergem mai departe.

Experiențe personale

La 21 de ani, din dorința profundă de iubire și apartenență, am luat o decizie care mi-a schimbat radical viața. O decizie pe care am ajuns să o regret, dar la care încă lucrez să o repar. A fost un moment de vulnerabilitate când am căutat validare în locuri greșite.

La 24-25 de ani, am realizat că eram în „survival mode”-o stare continuă de supraviețuire în care tot ce făceam era să mă protejez. Nu aveam timp să mă gândesc la ce îmi doream cu adevărat. Tot ce conta era să nu cad.

La 27 de ani, m-am simțit un eșec total. Viitorul părea sumbru și fără speranță. În acel moment am început să înțeleg cum traumele din familie îmi afectau deciziile de adult.

Drumul spre vindecare

Deși încerc să fac schimbări, gândurile de auto-sabotaj încă mă urmăresc. Vocea interioară îmi spune că nu voi reuși, că nu am făcut nimic bine până acum. E greu să schimbi perspectiva când te simți prins în capcana propriilor greșeli.

Dar am învățat cea esențial: indiferent cât de mult te-ai simțit neglijat sau întârziat în viață, ai puterea să te schimbi. Copilul neglijat poate deveni adultul care își găsește drumul. Nu e ușor, dar este posibil atâta timp cât alegi să conștientizezi și să acționezi.

Un nou început

Viața poate fi reinventată în orice moment. Nu e niciodată prea târziu să te ridici și să-ți construiești viitorul cu propriile mâini. Tu te regăsești în această poveste? Ce pas mic poți face astăzi spre vindecarea ta?

Pentru mine, pasul mic de astăzi este acesta: să mă opresc din a mă mai judeca pentru ritmul meu. Să nu ma mai compar cu cei care au avut un start diferit. Să îmi permit să cresc fără să mă grăbesc să recuperez ani pe care nu i-am trăit cu adevărat.

Vindecarea mea începe atunci când aleg să nu mă mai abandonez pe mine. Când învăț să mă ascult, să îmi respect limitele și să nu mai îmi cer scuze pentru nevoile mele emoționale. Când înțeleg că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui ca să merit liniște.

Poate că nu pot schimba copilăria pe care am avut-o. Dar pot schimba felul în care adultul din mine are grijă de copilul care a fost neglijat. Iar astăzi, asta înseamnă să aleg conștient să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Poate că nu am știut să trăiesc la timp. Poate că am învățat prea devreme să rezist și prea târziu să mă bucur. Dar încep să înțeleg că întârzierea mea nu este un defect, ci o consecință.

Copilul neglijat din mine încă există. Uneori se sperie, alteori se ascunde, alteori sabotează. Dar nu îl mai privesc ca pe un inamic. Îl privesc ca pe un copil care a avut nevoie de mai mult decât a primit.

Adultul care sunt astăzi nu mai vrea doar să supraviețuiască. Vrea să învețe, încet ,ce înseamnă siguranța, liniștea și alegerile făcute fără frică. Vrea să-și permită să greșească fără să se pedepsească și să spere fără să se simtă naiv.

Poate că vindecarea nu înseamnă să ștergi trecutul, ci să nu îl mai lași să decidă pentru tine. Să mergi înainte cu pași mici, chiar și atunci când vocea din interior îți spune că e prea târziu.

Dacă te regăsești în rândurile mele, vreau să știi un lucru: nu ești singur. Nu ești întârziat fără șansă. Ești doar cineva care a fost nevoit să fie puternic prea devreme și care acum învață, pentru prima dată, cum să trăiască.