Notă personală

În curând voi împlini 30 de ani. Privind înapoi, simt că această etapă nu e doar despre trecerea timpului, ci despre înțelegere. Despre cum înveți să te reconstruiești din fragmente, din dureri și tăceri. Rândurile care urmează sunt o reflecție sinceră despre iubirea de sine- scrisă de cineva care nu a crescut în iubire, dar care a învățat, pas cu pas cum se construiește.

Iubirea de sine și metafora pietricelelor

Abordarea iubirii de sine poate părea paradoxală pentru oricine a crescut pe o fundație fragilă- una construită din „pietricele” menite să susțină un edificiu prea mare pentru greutatea lor. Poate părea o metaforă poetică, dar e una cât se poate de reală.

Este fascinant cum ajungem la vârsta adultă purtând pe umeri greutăți invizibile: nesiguranțe, pierderi și nevoi neîmplinite ,deși din exterior părem să avem tot ce ne-am dorit. În jurul meu am observat același lucru- oameni care par „împliniți”, dar care nu au acele pietricele esențiale: iubirea de sine, rădăcina din care pornește liniștea.

Societatea ne-a învățat că trebuie să fim „perfecți” pentru a ne iubi. Dar iubirea de sine nu se construiește din perfecțiune, ci din acceptare. Nu e un ritual de autoîngrijire, ci o reconstrucție lentă și conștientă- un proces prin care înveți să te ierți, să te înțelegi și să te ții de mână când nimeni altcineva nu o face.

Mediul în care creștem – începutul fundației

Unul dintre pilonii iubirii de sine este mediul în care ne formăm. Dacă familia nu cunoaște acest concept sau nu oferă sprijin emoțional , creștem pe o bază instabilă. Chiar și fără intenție, lipsa acelui model ne lasă cu un gol adânc-un deficit afectiv pe care îl purtăm în tăcere ani la rând. Iar într-o zi, viața ne forțează să-l privim în față.

Atunci începe adevărata reconstrucție: cea în care înlocuim convingerile vechi cu altele noi, mai blânde și mai sănătoase.

Adolescența– haosul care îți redesenează harta interioară

În adolescență, puțini dintre noi înțelegem ce se petrece în interior. Suntem prea tineri pentru introspecție, prea ocupați să ne potrivim cu ceilalți. Totul e haotic: emoțiile, relațiile, identitatea. Privind înapoi, realizez că acea etapă a fost ca un șantier fără plan. Eu eram arhitectul propriei mele vieți, dar nu aveam nici un instrument potrivit. Și nici pe cineva care să mă ghideze.

Fundația din pietricele fragile

Mult timp n-am înțeles ce înseamnă aceste „pietricele”. Nu erau obstacole, ci urmele vizibile ale unui trecut care m-a modelat- mediul toxic, lipsa nevoilor de bază , neglijarea constantă. Fiecare cuvânt tăios, fiecare absență a sprijinului a fost o pietricică adăugată acolo, sub mine, până când întreaga mea fundație a devenit instabilă.

Știam că ceva nu e în regulă, dar nu aveam cum să definesc acel „ceva”. Doar îl simțeam.

Încercarea de a repara și așteptarea unui miracol

Mult timp am crezut că nu pot repara nimic. Așteptam ca lucrurile să se schimbe singure, ca oamenii să devină mai buni, ca durerea să se stingă odată cu anii. Dar nu a fost așa. Schimbarea nu a venit ca un miracol, ci ca o acumulare de momente mici- uneori dureroase, alteori eliberatoare.

Am învățat să plec din locuri care nu mă mai meritau, să las oamenii care nu știau să rămână, să nu mai cer validare pentru existența mea. Și, fără să-mi dau seama ,am început să adun alte pietricele. De data asta, din blândețe, încredere și iertare. Pietricele mai solide, mai luminoase, care astăzi formează baza pe care învăț, în sfârșit, să ma iubesc.

Astăzi

Astăzi, la aproape 30 de ani, am înțeles că iubirea de sine nu este o stare constantă de fericire, ci un exercițiu zilnic de conștientizare. Sunt zile în care mă simt împăcată cu mine și altele în care mă pierd din nou printre vechile frici. Dar diferența este că acum știu să mă întorc . Nu mă mai pedepsesc pentru rătăcirile mele, ci le privesc ca pe un pas firesc în drumul vindecării.

Am învățat că iubirea de sine nu înseamnă să nu mai cazi, ci să știi să te ridici cu blândețe. Să îți spui e „în regulă „, chiar și atunci când lumea pare să se prăbușească. Să te ierți pentru ce nu ai știut, pentru ce nu ai fost pregătită să faci, pentru că nu ți-a spus nimeni cum se face. Am învățat că nu mai trebuie să fiu totul pentru toată lumea, ci suficientă pentru mine.

Fundația mea nu mai e făcută din pietricele fragile. Este construită acum din recunoștință, din încrederea că pot să o iau oricând de la capăt, din certitudinea că merit să fiu bine. Și, mai presus de orice, din iubire – o iubire simplă, reală, care nu mai are nevoie să fie validată.

Astăzi merg mai încet, dar merg mai sigur. Nu mai fug de mine, ci către mine. Și cred că asta este cea mai sinceră formă de iubire de sine pe care o pot trăi.