Nu întotdeauna răul vine din afară. Uneori vine din mine- din vocea care îmi spune că nu sunt destul, din teama de a fi văzută prea clar , din nevoia de a demonstra că merit iubirea. Demonii mei nu poartă coarne, ci chipul meu din zilele în care nu mă recunosc.

Am crezut mult timp că trebuie să lupt cu ei, să îi înving. Dar cum să te lupți cu o parte din tine? Am încercat să mă salvez prin perfecțiune, prin tăcere, prin control. Și tot ce am reușit a fost să-mi înăbuș lumina , sperând că o să plac mai mult dacă ard mai puțin.

Adevărul e că am fost propriul meu dușman. Am tăcut când trebuia să spun. Am rămas când trebuia să plec. Am iertat până m-am risipit. Și am confundat mereu a fi bună cu a fi disponibilă.

Demonii mei știu exact unde să apese. Vin atunci când încerc să schimb ceva, când încep să mă aleg pe mine. Îmi spun că e prea târziu , că am greșit prea mult , ca nu merit mai bine. Dar nu-i mai cred. Nu complet. Am învățat că vocea lor se stinge dacă o privesc în ochi , fără teamă.

Poate că nu se vor opri niciodată din șoptit. Dar nici eu nu mă voi opri din mers. Învăț ,în fiecare zi, că vindecarea nu înseamnă absența durerii ,ci curajul de a trăi în ciuda ei. Că pot și fragilă și puternică în același timp . Că nu trebuie să aleg între iubirea pentru ceilalți și iubirea pentru mine.

Astăzi nu mai fug de demonii mei. Îi las să stea la masă cu mine, să-mi spună ce îi doare, să-i ascult fără rușine. Pentru că, într-un fel ciudat și ei m-au învățat cine sunt.

Și poate că într-o zi nu vor mai fi demoni. Ci doar părți din mine care au fost rănite și au vrut ,disperat, să fie înțelese.

Și dacă într-o zi voi ajunge să-mi privesc demonii fără teamă ,va fi pentru că am învățat să-mi țin durerea de mână, nu s-o alung.

Poate că nu vom scăpa niciodată complet de umbrele noastre , dar putem învăța să le lăsăm să meargă alături de noi- fără să ne mai conducă.