Primul motiv, cel mai real și imediat, este anxietatea. Ea mă ține în tăcere atunci când aș vrea să fiu auzită. Scrisul este pentru mine o gură de aer, un spațiu în care pot să mă exprim liber ,fără teama că vocea mea va fi cenzurată sau neînțeleasă.

Al doilea motiv este mult mai personal – este vocea copilului din mine. Acea parte fragilă care de-a lungul vieții, a fost ignorată, forțată la tăcere și în cele din urmă, aproape „omorâtă”. Prin acest blog, îi ofer acelei voci o șansă să se facă auzită, să existe și să se vindece.

Scriu ca să mă regăsesc, ca să mă vindec și poate, poate să inspir pe cineva care simte la fel.